non-cocalarii
intrucat nu v’am spus, nu aveti de unde sa stiti ca de ceva timp am prins un job full-time, cu titlu, “fonctie”, salariu si toate raspunderile care deriva din treaba asta. printre raspunderi se numara si vreo doua duzini de subordonati, dintre care jumatate sunt copii pe la 13-14 ani.
poate n’o sa va vina sa credeti dar pruncii astia chiar muncesc. nu toti, ca deh, nu exista padure fara uscaturi, dar care muncesc muncesc bine de tot si pe langa asta, culmea, isi mai vad si de scoala.
e drept ca in Canada nu poti plati un copil la varsta liceului cu mult peste salariul minim pe economie. dar chiar si asa, intrucat eu le fac paycheck-urile la fiecare doua saptamani, observ ca se poate castiga binisor, destul cat sa’ti faci mofturile de adolescent si sa’ti ramana si de un Clearasil. sau ca s’o spun altfel, copiii castiga cam cat un profesor universitar in invatamantul romanesc de stat.
dintre toti astia, jumatate (jumatatea aia muncitoare, vreau sa zic) sunt odraslele celor mai bogati oameni din oras. ca orasul in care locuim nu e mare, suntem cu totii vreo 3500, dar ca sa explic pe intelesul romanului de rand, exista si masini Jaguar, si Hummere, si foarte multe vile. d’alea mari, americanesti, cu doua garaje si peluza cu aspersor - deci niscai bogatie.
copiii au, asadar, bani cat sa le’ajunga pentru cinci vieti, de la mamica si taticu’, dar vin la serviciu. au bunul simt sa nu lipseasca, iar daca lipsesc dau telefon si ma anunta, iar cand ii pun sa munceasca nu se jeneaza sa spele o buda sau sa dea cu matura pe linoleum. fara fite, fara blinguri, fara dolce&gabbana sau versace. si mai ales fara poseta roz, f*tu’i pastele ma’sii, si telefon incrustat cu zvarovschi.
pe unul l’am propus la crestere de salariu pentru ca sincer, m’a impresionat copilul. ca sa intelegeti cum ajunge cineva de 14 ani sa ma impresioneze pe mine, trebuie sa va ganditi ca baiatul asta munceste dimineata la magazinul de motociclete si ATV-uri, vreo 8 ore, iar seara (cam la doua seri odata) mai vine si la serviciul celalalt unde sta intre 3 si 5 ore. si pe langa asta, e unul din premiantii liceului. da, in timpul scolii lucreaza numai seara, dar lucreaza.
si ca sa mai intelegeti o data de ce m’a impresionat pustiul, am sa va spun ca taica’sau e proprietarul celui mai mare supermarket din oras. nu vreau sa speculez cifra de afaceri dar e mare de tot.
azi m’am intalnit pe strada cu seniorul si i’am spus, “stii, i’au aprobat marirea de salariu lu’ ala micu’.” omului i’au dat lacrimile de emotie. il stiam un scortos, un tip “cu morga”. a rosit tot si mi’a strans mana.
situatiile astea, care se intampla destul de des, ma ajuta mai bine sa inteleg de ce am venit in Canada, ce caut aici si de ce cred cu toata sinceritatea ca romania se transforma incet dar sigur intr’o tara de curve si cocalari.
July 19th, 2008 at 10:45 am
mda, o mică mare diferenţa. eu am fost în vacanţă în Ţara Bascilor, care arată ca un Maramureş, dar mai frumos şi în plus şi cu mare. să cad pe jos când am văzut cum, printre şei de dealuri, oamenii ăştia au construit poligoane industriale! adică sute de hectare cu fabrici, fără să afecteze mediul înconjurător, cu simţ de răspundere. am aflat că sunt consideraţi cei mai harnici printre spanioli, iar asta nu m-a mirat deloc.
July 22nd, 2008 at 7:08 am
[...] non-cocalarii Filed under: ca vs. ro — viitorulsunabine @ 4:08 am situatiile astea, care se intampla destul de des, ma ajuta mai bine sa inteleg de ce am venit in Can… [...]
August 19th, 2009 at 10:16 pm
[...] intregii existente, fluidul care tine planeta in miscare, “the meaning of life”: banul. scriam candva, furios, ca romania se transforma intr’o tara de curve si cocalari. imi pare rau acum, [...]