sarma, scotch si maple syrup

am inceput blog.andix.org pentru ca nu am vrut sa uit. si scriu aici, acum, pentru ca sunt si altii care vor sa scape din “capcana” romaneasca, unde ca sa traiesti trebuie sa te complaci. si acesti “altii” vor sa citeasca, vor sa auda povestea cuiva care a facut pasul cel mare. nu spun, retete sunt peste tot, o alegi pe cea care ti’e mai comoda, fie ca fugi in Irlanda inchis intr’un container, fie ca emigrezi legal si trebuie sa invingi armata de functionari romani care uneori te bantuie pana si peste ocean, si apoi functionarii tarii adoptive. to each, his own.

acum, ca privesc in urma la un an si trei luni de la “marea fuga”, ajung sa cred ca am fost un rasfatat al soartei. chiar asa, cu toate pataniile romanesti pe care uneori mi’e greu sa le pun in cuvinte. nu pentru ca am uitat limba, nu pentru ca am uitat pataniile, ci din cauza ca lucrurile banale de’aici imi lasa timp si pentru mine. nu mai am pentru ce sa refulez, daca intelegeti ideea. 

in seara asta am fost la NorthMart, sa facem cosnita. am gasit chec cu rahat si stafide, mic si scump, dar am spus ca nu m’au facut sase lei canadieni si l’am cumparat. si cand am ajuns acasa mi’am facut un ceai, si m’am bucurat de ceaiul fierbinte si de doua felii din numitul chec. ceea ce pentru mine este o “madlena”, imi aduce aminte de copilaria la Constanta, de masa din bucatarie si de scaunele imposibile, si de serile de iarna in care de multe ori, in loc de cina, preferam o cana de ceai si, da, chec facut in casa.

lumea spune ca iti trebuie mult curaj ca sa emigrezi. asa o fi. pe mine nu curajul m’a adus aici – poftim, daca vreti sa stiti in noaptea de dupa aterizare, in hotelul din Vancouver, am facut primul atac de panica din viata mea – nu curajul m’a adus, zic, ci scarba. nu intru in detalii, stie toata lumea despre ce vorbesc. si totusi, de cand scriu pe blog, din aprilie, am evitat mai mult sau mai putin constient latura sufleteasca. oamenii, locurile sau lucrurile dragi care au ramas in urma. amintirile frumoase. toate feliile acelea de viata pentru care multi nu pleaca, sau pentru care altii se intorc gandind ca “mai merita o sansa.”

nu ma intelegeti gresit. romania e un capitol incheiat si asa va ramane. e o hotarare luata cu multa vreme in urma, pe cand emigrasem deja doar cu gandul si mai asteptam doar sa se termine si actele. pe cand mergeam cu autobuzul 300 cu o mana pe bara si alta pe rucsac, si cu castile in urechi ascultand “I Would Never Wanna Be Young Again” cu Gogol Bordello. mi’am dorit? da, din tot sufletul. a durut? toti avem cate o suferinta. mi’as dori sa traiesc din nou noptile de vara la Mamaia – acolo s’au intamplat niste lucruri irepetabile, savuroase, intense. mi’as dori sa regasesc o mana de prieteni si sa ne bem mintile, de un Revelion, si apoi sa dam cu petarde pe scara spre disperarea babelor din bloc. sau sa beau un whiskey cu tata, seara, dupa un drum de la Bucuresti la Constanta. Herastraul mirosea frumos si el in noptile alea calde cand infloreau teii. si iata, astea sunt niste dureri si niste lucruri lasate in urma, pe care nici o Canada din lume nu poate sa le puna la loc. 

si daca ar fi doar lucruri frumoase in viata ar fi tare simplu. dar vine apoi si partea aceea in care bagam mana pana la cot in colectorul de 10 centimetri de la baie, ca sa’l desfund, sau noptile in care imi venea sa dau foc la casa si sa plec undeva departe, ca ploua si apa intra printre placile de gresie din podea si n’aveam cum s’o oprim. ieseam in ploaie, afara, varsam cate o galeata de apa stransa din casa, ma uitam la cer si la norii aia grei si mormaiam, “chiar n’ai de gand sa te mai opresti?” 

si ploaia nu se oprea, plecam pe ploaie la serviciu si ma intorceam, calcat in picioare pe scara dintre Victoriei 1 si Victoriei 2, sifonat si obosit, sa mai scot o tura de apa din casa. 

aici in Canada sunt afise peste tot, “You have the right to refuse unsafe work”. poti sa spui nu, multumesc, nu consider ca pot sa fac asta pentru ca imi pune in pericol viata / sanatatea / religia etc., si nu te da nimeni afara. cel putin teoretic. in ce ma priveste, colegii de serviciu ma mai roaga din cand in cand sa’i ajut sa mute cutii in depozit, uitand ca am coloana vertebrala rupta. le spun oarecum jenat, “imi pare rau dar nu pot”, si ei se scuza, “am uitat ca ai problema aia.” in romania m’am imbolnavit prima data asteptandu’l pe nastase la DNA, si m’au dat afara de la Adevarul. pe urma, la evz, mi s’au agravat durerile de coloana si am fost tras pe linie moarta. “how convenient”, tocmai cand trebuia sa primesc o trusa foto… si probabil ca stiti cu totii poezia aia, “nu’ti convine? uite usa, mai sunt 200 care asteapta sa’ti ia postul.”

aia mica avea, pe strada, unde se juca in romania, niste “prieteni”, kinderi de 8-9 ani. intr’o zi s’a dus la unul acasa si ne’a dat telefon, seara: “mami, tati, stiti ce’am vazut io la Carol pe calculator? un nenea care’si baga… @#!)(*@ in gura la o tanti.” noi, ca niste parinti responsabili, ne’am dus la mama lu’ Carol ca deh, poate nu stia femeia ce face podoaba de fecior’su. ei as! aia, artista boema cu casa pe strada Paleologu, s’a uitat la noi ca la niste extraterestri si ne’a zis senina, “aaa, da’ stiam, ce vreti sa’i fac? mai bine n’o mai lasati pe a voastra sa se joace cu el.” incearca sa expui un minor la pornografie in Canada si vezi ce se intampla… dar probabil ca noi atunci nu gandeam corespunzator romaniei.

si totusi, mai e ceva: o senzatie cum ca toate lucrurile astea, bune si rele, s’au intamplat altcuiva, sau cu foarte mult timp in urma, sau le’am citit intr’o carte. parca nu mai sunt amintirile mele. si revin la ce spuneam la inceput, mi’e greu sa povestesc toate astea pentru ca nu mai gasesc cuvintele. exista niste dosare in minte, dar sunt etichetate, clasate si puse fiecare in sertarul lui.

am pierdut ceva, am pierdut pentru totdeauna balcanismul si mahalaua, chiar daca uneori romantice, savuroase si caldute. si de ce nu, placute sau folositoare. adio telefoane prietenului politist, “ba, mi’au luat carnetu’, ma rezolvi?” adio depasire pe sina de tramvai, adio spaga la spital si dat contoarul inapoi. adio Mamaia, Herastrau, Predeal, balci cu luminite si talcioc, adio telefon Nokia Communicator. si nu, nu mi le doream, chiar daca unii (da, tu!) au alta impresie. erau acolo si le’am luat, acum nu mai sunt. 

viata merge inainte.

December 1st, 2008 | Tags: amintiri, andix, bipezi, frustrari | Category: Canada, romania | Subscribe to comments | Leave a comment | Trackback URL